nasturi

marţea se trage prin urechile acului, cosind lumină de bolta tomnatecă de parcă la douăsprezece şi un sfert trecute din zi ar fi bătut la uşă tocmai situaţia aşteptată: tu, sângerând de la înţepături. iar timpul trece, lăsându-mă să născocesc tot felul de scenarii inoportune, bazaconii ale sincerităţii, în timp ce lucşii îşi picură scânteirile.

lucrurile împrăştiate dinadins prin cameră pentru a te face să te împiedici de mine şi să mai zăboveşti puţin distrag atenţia privitorilor de dincolo de fereastră, prigoniţi cu privirea în carnavalul de cuvinte ce se desfăşoară în mintea şi în jurul meu.  şi totuşi, nu reuşesc să-ţi dau măştile jos.

măcar nasturii să ţi-i dezbin.

ca şi cum totul are un sens ascuns, fiecare gest te dezgoleşte de neadevăr, fără să te poţi vedea. pot să-ţi simt coastele înghesuindu-se în piele ca tu să poţi respira minciunile ce le spui, mâinile golaşe în spatele cărora îţi ascunzi oftatul, hainele ce ţi le ridici de pe podea în grabă, deşi ştiu că abia aştepţi să  nu pleci, să te cuibăreşti la pieptul meu şi să începi, în grabă, să îmi deschei cămaşa, prohabul, degetele.

numărându-ţi nasturii, braţele mi se deschid, gata să-ţi cuprindă muzica şi să ţi-o asculte, ca şi cum miercurea ar fi cusută de o zvâcnire continuă.

fotografie

fotografii atârnă în păienjenişul destins al fiecărei încăperi în care paşii de om sunt încă mărunţi. roşul aprins al nemişcatului polarizează, ici colo, câteva vorbe, ieşite încâlcite din gură, emoţii spontane ale tăcerii, umbre şi lumini ce tropotesc într-un dans vibrant, încercând să se încolăcească în jurul percepţiilor cui o fi stând să le răsufle.

adulmecând fiecare cadru, tumultul de detalii descriptive înceţoşează raţiunea obiectivului, până unde subiecţii devin transbordaţi într-o lume virtuală, non-tactilă, răpindu-li-se din sine câte un mic neînţeles.

trecutul e prea uşor de făcut prizonier, în câte o cameră obscură, clipocind a dezvăluire, mirosind a secunde, şi uşor, prea uşor de depozitat la îndemâna oricui.

mai bine păstrează-mă-n gând.

prea miercuri

azi e atât de miercuri încât florile s-au oprit în oglindă să se miroasă, să îşi adulmece feromonii de mijloc de săptămână, pregătite să polenizeze pentru un ultim suflu de vară. tiptil, odată cu dârele de şovăială de pe cer, îmi exfoliez sarea de pe oase, izul de briză ce-mi iese pe nări, gustul de scoică ignorată de  mâini curioase, pregătit să înot pentru încă un echinocţiu împotriva curentului.

agăţată în cui, aşteptarea-i devenită prozaică, idei vexate îngrămădite subt aşternuturi, până când ai să te hotărăşti să-mi vorbeşti. neînţelesuri, zeci şi zeci, imagini imaginare. azi e atât de miercuri încât cuvintele s-au oprit în oglindă să-şi privească dedesubturile, să-şi potrivească sensurile absconse, pregătite pentru un prim suflu de incertitudine.

azi e atât de miercuri încât micul meu paradis se contractă.

t.n.t. for the brain

i’ve been captured by your circular ufo of thoughts and drawn inside a continuous pleasure. its night, it’s spinning. my mind is bursting with the force of compressed silences, as my body is traveling a thousand journeys to the inner self. through the inner self. i need not to open my eyes, you need not to open your embrace. exposing me to your dangers, mercy-less, quietly, will be the only salvation. explode me!

dimineaţă

muşcăm din lumina proaspătă a fiecărei dimineţi,  înainte să deschidem ochii pe de-a-ntregul, ca un fel de instinct primar ce nu ţine de supravieţuire, decât dacă vei vrea să uităm cine vom fi fost odată.

aşa, doar aşa buzele ce ni se dezlipesc, amorţite, dezmorţite, împărţite.

cuvintele sfărâmicioase se tot scurg, fără treabă, în clepsidre opace, ca nişte depozite mobile de emoţii şi impulsuri, şi-avem încă atâtea să ne spunem, dar ne e aşa de greu să hotărâm cu ce să începem.

astăzi unde vrei să fim? astăzi cum vrei să fim? astăzi cine vrei să fim?

hai, spune tu primul!

într-o dimineaţă trăgeam Franceza de limbă, o lăsam să îşi etaleze e-urile lungi, elegante, au-urile  pline de gravitate, h-urile uitate sub pernă, şi repetam cu voce tare propoziţii ca:

L’AMOUR SE REPOSE SUR LA TABLE

pentru dicţie, desigur:

DONNEZ-MOI D’AMOUR, S’IL VOUS PLAÎT

înşiruind canţonete prăfuite, pentru atmosferă, pentru veselie:

MON AMOUR RIT JOYEUX

păstrându-mi seriozitatea vis-a-vis de o lecţie atât de necesară:

TOUT EST AMOUR.

găsire

de-a v-aţi ascunsea printre rapsodiile tinereţii noastre veşnice

ne tupilim,

(ha ha!!! ţi se văd buzele zmeurii din iarbăăă!!!)

mai ascunde-te o dată

în poala mea,

părul tău despletit în palma mea

pot să ne caute cât vor ei,

noi ştim tăcea.

(să scăpăm turma? iar, tot noi?)

dacă ne găsesc, tu bagi

iar eu mă ascund sub cămaşa ta descheiată până la mijlocul pieptului

(ţi-e inima caldă)

şi până mă găseşti,

îmbucăm nişte pere zemoase,

le îmbucăm cu ochii, cu gura, cu mâinile, cu obrajii rumeniţi

(zeama mi se scurge pe bărbie, şterge-mă c-un sărut scurt)

şi apoi îmbuc şi eu din răbdarea ta, şi îţi fur o privire

până soarele apune

jocul e gata,

dar tu deja ai să mă fi găsit.

naked satellites

black liquid metal into your glass

hearts are pumping dilated love

thoroughly through your mouth,

i’m melting.

shape me naked

watching over you by day, by night,

eternally satellite.

quietness will be  our cover

feeding us with ourselves

tenderly,

watch over me.

pe drum

prin toate băltoacele am sărit în drumul meu spre când acasă va fi oriunde,

de mi se scurge cerul pe la buric,

uite!

pe sub pantaloni,

pe sub pantalonii tăi,

în hohote,

prin găurile pantofilor,

mă gâdilă!

iar mă priveşte toată strada cum râd. să râdă şi ei, cine-i ţine?

de dincolo de umbrelele înflorate,

frânte sau ciuntite,

anecdote şi interjecţii,

într-un crescendo melodramatic,

de-ţi vine să te dezbraci şi să plonjezi în iureşul lor

de ce să n-o facem?

încă puţin şi-avem să ne desvăţăm de vârstă

hai!

duminică

(nu) mergeam împreună pe strada tăcută ca duminicile de verde crud-albăstriu,

timide mâinile noastre stau depărtate,

albăstriu, nu albăstrui!

născută vara,

mi-ar plăcea să zâmbeşti mai des,

cu gândul la cireşe,

cireşele prinse după urechea ta stângă,

aruncând virgule şi semne de exclamare în iarba înaltă,

înaltă cam până pe la brâul delicat al domnişoarelor cu pistrui pe nas şi-ntre umeri,

hihi!

(nu) fotografiam certitudini,

ce picioare lungi are, îi ajung până la gât,

(nici) presupuneri,

m-ai prins cu ochii închişi,

(nu) întârziem (nicăieri), dă-mi un zoom,

bei apă ca după o vizită în deşert,

unul mai mare, te rog!

vreau să îţi văd toate liniile,

hai, că râd margaretele de noi,

oare de-ar fi duminică vreo trei  săptămâni la rând, te-ai supăra?