marţea se trage prin urechile acului, cosind lumină de bolta tomnatecă de parcă la douăsprezece şi un sfert trecute din zi ar fi bătut la uşă tocmai situaţia aşteptată: tu, sângerând de la înţepături. iar timpul trece, lăsându-mă să născocesc tot felul de scenarii inoportune, bazaconii ale sincerităţii, în timp ce lucşii îşi picură scânteirile.
lucrurile împrăştiate dinadins prin cameră pentru a te face să te împiedici de mine şi să mai zăboveşti puţin distrag atenţia privitorilor de dincolo de fereastră, prigoniţi cu privirea în carnavalul de cuvinte ce se desfăşoară în mintea şi în jurul meu. şi totuşi, nu reuşesc să-ţi dau măştile jos.
măcar nasturii să ţi-i dezbin.
ca şi cum totul are un sens ascuns, fiecare gest te dezgoleşte de neadevăr, fără să te poţi vedea. pot să-ţi simt coastele înghesuindu-se în piele ca tu să poţi respira minciunile ce le spui, mâinile golaşe în spatele cărora îţi ascunzi oftatul, hainele ce ţi le ridici de pe podea în grabă, deşi ştiu că abia aştepţi să nu pleci, să te cuibăreşti la pieptul meu şi să începi, în grabă, să îmi deschei cămaşa, prohabul, degetele.
numărându-ţi nasturii, braţele mi se deschid, gata să-ţi cuprindă muzica şi să ţi-o asculte, ca şi cum miercurea ar fi cusută de o zvâcnire continuă.