lucrurile împrăştiate dinadins prin cameră pentru a te face să te împiedici de mine şi să mai zăboveşti puţin distrag atenţia privitorilor de dincolo de fereastră, prigoniţi cu privirea în carnavalul de cuvinte ce se desfăşoară în mintea şi în jurul meu.  şi totuşi, nu reuşesc să-ţi dau măştile jos.

măcar nasturii să ţi-i dezbin.

ca şi cum totul are un sens ascuns, fiecare gest te dezgoleşte de neadevăr, fără să te poţi vedea. pot să-ţi simt coastele înghesuindu-se în piele ca tu să poţi respira minciunile ce le spui, mâinile golaşe în spatele cărora îţi ascunzi oftatul, hainele ce ţi le ridici de pe podea în grabă, deşi ştiu că abia aştepţi să  nu pleci, să te cuibăreşti la pieptul meu şi să începi, în grabă, să îmi deschei cămaşa, prohabul, degetele.

numărându-ţi nasturii, braţele mi se deschid, gata să-ţi cuprindă muzica şi să ţi-o asculte, ca şi cum miercurea ar fi cusută de o zvâcnire continuă.

adulmecând fiecare cadru, tumultul de detalii descriptive înceţoşează raţiunea obiectivului, până unde subiecţii devin transbordaţi într-o lume virtuală, non-tactilă, răpindu-li-se din sine câte un mic neînţeles.

trecutul e prea uşor de făcut prizonier, în câte o cameră obscură, clipocind a dezvăluire, mirosind a secunde, şi uşor, prea uşor de depozitat la îndemâna oricui.

mai bine păstrează-mă-n gând.

agăţată în cui, aşteptarea-i devenită prozaică, idei vexate îngrămădite subt aşternuturi, până când ai să te hotărăşti să-mi vorbeşti. neînţelesuri, zeci şi zeci, imagini imaginare. azi e atât de miercuri încât cuvintele s-au oprit în oglindă să-şi privească dedesubturile, să-şi potrivească sensurile absconse, pregătite pentru un prim suflu de incertitudine.

azi e atât de miercuri încât micul meu paradis se contractă.

aşa, doar aşa buzele ce ni se dezlipesc, amorţite, dezmorţite, împărţite.

cuvintele sfărâmicioase se tot scurg, fără treabă, în clepsidre opace, ca nişte depozite mobile de emoţii şi impulsuri, şi-avem încă atâtea să ne spunem, dar ne e aşa de greu să hotărâm cu ce să începem.

astăzi unde vrei să fim? astăzi cum vrei să fim? astăzi cine vrei să fim?

hai, spune tu primul!

L’AMOUR SE REPOSE SUR LA TABLE

pentru dicţie, desigur:

DONNEZ-MOI D’AMOUR, S’IL VOUS PLAÎT

înşiruind canţonete prăfuite, pentru atmosferă, pentru veselie:

MON AMOUR RIT JOYEUX

păstrându-mi seriozitatea vis-a-vis de o lecţie atât de necesară:

TOUT EST AMOUR.

ne tupilim,

(ha ha!!! ţi se văd buzele zmeurii din iarbăăă!!!)

mai ascunde-te o dată

în poala mea,

părul tău despletit în palma mea

pot să ne caute cât vor ei,

noi ştim tăcea.

(să scăpăm turma? iar, tot noi?)

dacă ne găsesc, tu bagi

iar eu mă ascund sub cămaşa ta descheiată până la mijlocul pieptului

(ţi-e inima caldă)

şi până mă găseşti,

îmbucăm nişte pere zemoase,

le îmbucăm cu ochii, cu gura, cu mâinile, cu obrajii rumeniţi

(zeama mi se scurge pe bărbie, şterge-mă c-un sărut scurt)

şi apoi îmbuc şi eu din răbdarea ta, şi îţi fur o privire

până soarele apune

jocul e gata,

dar tu deja ai să mă fi găsit.

black liquid metal into your glass

hearts are pumping dilated love

thoroughly through your mouth,

i’m melting.

shape me naked

watching over you by day, by night,

eternally satellite.

quietness will be  our cover

feeding us with ourselves

tenderly,

watch over me.

de mi se scurge cerul pe la buric,

uite!

pe sub pantaloni,

pe sub pantalonii tăi,

în hohote,

prin găurile pantofilor,

mă gâdilă!

iar mă priveşte toată strada cum râd. să râdă şi ei, cine-i ţine?

de dincolo de umbrelele înflorate,

frânte sau ciuntite,

anecdote şi interjecţii,

într-un crescendo melodramatic,

de-ţi vine să te dezbraci şi să plonjezi în iureşul lor

de ce să n-o facem?

încă puţin şi-avem să ne desvăţăm de vârstă

hai!

timide mâinile noastre stau depărtate,

albăstriu, nu albăstrui!

născută vara,

mi-ar plăcea să zâmbeşti mai des,

cu gândul la cireşe,

cireşele prinse după urechea ta stângă,

aruncând virgule şi semne de exclamare în iarba înaltă,

înaltă cam până pe la brâul delicat al domnişoarelor cu pistrui pe nas şi-ntre umeri,

hihi!

(nu) fotografiam certitudini,

ce picioare lungi are, îi ajung până la gât,

(nici) presupuneri,

m-ai prins cu ochii închişi,

(nu) întârziem (nicăieri), dă-mi un zoom,

bei apă ca după o vizită în deşert,

unul mai mare, te rog!

vreau să îţi văd toate liniile,

hai, că râd margaretele de noi,

oare de-ar fi duminică vreo trei  săptămâni la rând, te-ai supăra?

Filed under: the daily apple ]]> http://mypoisonedapple.wordpress.com/2010/06/20/duminica/feed/ 0 thepufff DSCF1351